26
Sam, Noi
34 New Articles

Cultură
Typography
  • Smaller Small Medium Big Bigger
  • Default Helvetica Segoe Georgia Times

                  Altarul ca să fie și pietrele să ție

                                                                          Cer inima și viața zidite-n temelie.

                                                                                                (Tudor Arghezi)

 

 

         Pe arhimandritul Teofil l-ai putea caracteriza în câteva cuvinte-cheie, ce-i definesc personalitatea: călugăr, preot, duhovnic, stareț. Mai nou, aș adăuga și demnitatea de paroh cu care a fost investit de curând de întâi-stătătorul Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei.

         Turdean născut și crescut la bloc, pe strada Lotus din Micro-raionul III, s-a format la școala duhovnicească a părintelui Vasile Știopei, care, pentru el și mulți alți învățăcei, a fost cu adevărat mentorul desăvârșit. De la dânsul a deprins dragostea de slujire a Bisericii drept-măritoare, cu timp și fără de timp, la început în modesta bisericuță din Oprișani, care azi nu mai există, la altarul căreia păstorise cu vrednicie preotul mucenic Ioan Opriș. Apoi, pentru o vreme în noul locaș de cult, edificat alături, în plină epocă comunistă, cu multe opreliști din partea autorităților vremii și continuând la Catedrala Oprișanilor, biserica cu hramul Învierea Domnului, ctitorie pentru veșnicie a aceluiași neobosit preot Vasile Știopei, zidită în anii de după căderea regimului ceaușist, când se iviseră pentru neamul nostru zorii libertății, plătită însă cu preț de sânge.

         Intrat de tânăr ca novice în obștea așezământului monahal de la Rohia, din Țara

Lăpușului, va fi călugărit câțiva ani mai târziu în biserica monument-istoric a sfintei mănăstiri Cozia, de pe Valea Oltului, ctitoria voievodului muntean Mircea cel Bătrân. De acolo, la insistențele vrednicului de pomenire episcop Vasile Someșanul, la acea vreme exarhul mănăstirilor din eparhia Clujului, se va întoarce pe plaiurile natale, să reînnoade firul unei vechi tradiții monahale în zona Turzii, pierdută în negura vremii. Apoi, într-o succesiune firească, în data de 25 iunie 2000, la sfințirea bisericii Învierea Domnului din Oprișani, în baza recomandării aceluiași părinte Vasile Știopei, va fi hirotonit ieromonah de fericitul întru pomenire mitropolit-cărturar Bartolomeu Valeriu Anania, la acea dată Arhiepiscopul Clujului.

Din voia Domnului, jumătatea anilor '90 ne găsea pe amândoi, alături de alți tineri inimoși și plini de idealuri, într-un grup misionar ce colinda în fiecare duminică și sărbătoare parohiile din Transilvania pentru a colecta daniile creștinilor cu suflet mare, atât de necesare reconstrucției noii mănăstiri. Desele peregrinări prin sate și comune ardelene ne-au apropiat sufletește foarte mult, dându-ne fiecăruia, indirect, experiențe pastorale unice, imposibil de asimilat pe băncile școlilor teologice, oricât de titrate ar fi fost ele. Acum, privind în urmă, revăd cu ochii minții acele vremuri frumoase și irepetabile, în care am cunoscut pe viu o Românie a bunului simț, încă nepervertită, locuită de oameni simpli, dar buni și generoși, impresionați la culme de jertfa voluntară a unor adolescenți râvnitori în a ridica în apropierea Cheilor Turzii un loc de mănăstire și de pomenire

         Azi, la ceas confesiv, după scurgerea unui pătrar de veac, trebuie să mărturisesc că - fără să râvnesc niciodată la o asemenea cinste - la inițiativa starețului Teofil, pictorul bisericesc a zugrăvit numele familiei mele pe peretele din stânga paraclisului interior, în Altar, deasupra Proscomidiarului, numărându-ne astfel și pe noi, nevrednicii, printre cei care s-au ostenit la înălțarea așezământului monahal. În fața acestor dovezi clare de atașament reciproc ce leagă pe plan sufletesc două persoane, nu pot decât să exclam lăuntric: O, Doamne, mari și necuprinse sunt lucrurile Tale

Onoarea mă obligă să mai fac o confesiune publică: nu voi putea uita niciodată gestul admirabil al părintelui Teofil făcut cu multă discreție, în luna iulie a anului 2003, fără ca eu să realizez măcar o clipă surpriza enormă ce mi-a pregătit-o pentru cel mai sacru moment al vieții: hirotonia întru preot. În acea zi memorabilă, înscrisă în Cartea Vieții, am fost îmbrăcat întâia oară de către ierarhul hirotonisitor într-un rând de veșminte noi, albe, luminoase, comandate special pentru mine de starețul Teofil la atelierul de confecționat straie preoțești al mănăstirii de maici de la Piatra-Fântânele, jud. Bistrița - Năsăud. Când vin vara acasă, le privesc cu drag nespus, căci au o încărcătură spirituală aparte și-mi doresc ca, atunci când îmi voi încheia misiunea în Biserica luptătoare, conform datinii bisericești, să fiu înveșmântat tot cu ele, și așa să mă înfățișez înaintea Marelui Arhiereu, Cel care ne-a chemat să luăm pe umeri jugul slujirii Sale.

         Sprijinit pe numeroase osteneli, părintele Teofil a înălțat locaș Domnului pe muntele Petridului, re-înviind vechea mănăstire de călugări de altădată, situată în trecut pe culmea Cheilor Turzii, în rotonda unei păduri seculare, demult dispărută. Din cauza solului potrivnic și accesului aproape imposibil la vechiul amplasament, mănăstirea actuală a fost relocată câțiva kilometri mai departe, pe aripa vestică a masivului calcaros, pe locul numit La Curmături.  Să fim cu luare aminte: noua construcție nu s-a derulat într-o parohie de frunte din mediul urban, cu puzderie de familii arondate, beneficiind de potență financiară, ci în cea mai pauperă zonă din împrejurimile Turzii, pe Valea Hășdății (sau Valea Plângerii, cum i se mai spune), într-un areal eterogen din punct de vedere confesional. Proiectul a fost început în anul 1998 de preotul Vasile Știopei de la Parohia Oprișani II Turda și a fost preluat pe parcurs de monahul Teofil (la acea vreme). Așa se face că după ani îndelungați de sacrificii ce își au prețul lor, astăzi putem vorbi de un adevărat complex mănăstiresc la Petreștii de Sus, ce cuprinde biserica zveltă ridicată în stil moldovenesc, împodobită cu frescă bizantină de mare valoare patrimonial-artistică, altarul de vară cruciform, turnul-clopotniță maiestuos, casa monahală ce adăpostește stăreția și odăile pentru oaspeți, muzeul acoperit cu șindrilă și trapeza pentru pelerini, frumos dăltuită în piatră și lemn. Toate edificate cu o largă viziune de ansamblu, mult bun gust și rafinat simț estetic, ce odihnesc privirea și înalță cugetul spre cele cerești. (Doar) pentru cel ce are ochi de văzut și inimă de simțit.     

         La un hram, în primul an de existență al lăcașului monastic, într-o atmosferă sărbătorească, a venit popor mult pe Taborul Turzii, cum îi place starețului să-și numească mănăstirea de suflet. După slujbă, hrănit duhovnicește cu seva Liturghiei și ospătat la agapa dragostei, fiecare a plecat spre casa sa, în scurt timp golindu-se muntele de prezența evlavioșilor creștini. Ultimul care și-a luat rămas bun a fost părintele-exarh: Iată, părinte Teofil, toți s-au depărtat, sfinția ta ai rămas singur aici! Răspunsul a venit ca din gura unui avvă înduhovnicit: Nu sunt nicidecum singur, o am mereu pe Maica Domnului cu mine!

Peste timp, în cadrul unei vizite arhierești, un arhipăstor ce slujește pe românii ortodocși din diaspora, l-a întrebat pe părintele Teofil cât este de mare obștea monahală al cărei superior este. Acesta i-a răspuns șăgalnic: Preasfințite, nu e mare, suntem sub o sută ca număr! Privind roată clădirile impozante ridicate în cadrul ansamblului mănăstiresc, cu o doză de curiozitate în glas, vlădica a insistat: Mai precis? Iar reacția starețului a venit ferm, ca o efigie a realității din teren: Doi viețuitori. Cu ochii mirați, mângâindu-și barba albită, ierarhul a clătinat din cap: Cum e posibil așa ceva? Nu-i venea a crede că o mână de oameni dedicați misiei lor, pot face lucruri trainice, care să dureze peste generații, certificând zicala că nu banul, ci credința face biserici.  

Anecdotic vorbind, cine nu știe că sus, pe culme, în șaua muntelui Petridului, vântul bate (doar) de două ori pe an: șase luni dintr-o parte și șase din cealaltă. Iernile sunt extrem de aspre și lungi, cu vifornițe puternice, drumul adeseori impracticabil, încât aproape nici un închinător nu se mai încumetă să urce în pelerinaj. Satele din jur sunt lovite de sărăcia generalizată, populația îmbătrânită, tineretul plecat spre alte rosturi. Tocmai de aceasta, mănăstirea ridicată prin truda starețului și jertfa ctitorilor poate constitui o oază spirituală într-o zonă puternic afectată de schimbări sociale și demografice.

Statutul de călugăr exclude viața de familie, însă arhimandritul Teofil are mulți copii de suflet, pe care i-a îndrumat cu perseverență și dăruire totală, slujindu-i de multe ori, ca un părinte preabun. Investind în ei multă încredere, i-a purtat pe rând la școli, le-a achitat meditații din economiile personale, îngrijindu-se să nu le lipsească nimic din cele ale vieții curente. Și o face în continuare, fără să trâmbițeze, regăsindu-se pe sine în ei, în acea oglindire a dragostei curate, primite ca un veșmânt nepătat al inimii în casa minunaților săi părinți Mihaly și Amalia, plecați să se odihnească (parcă prea devreme) în casa de lut a strămoșilor.

 

                                                            *

 

         Ca și anul trecut, din pronie divină, la mijloc de Cuptor, preoți, teologi și mireni din țară și din străinătate, fii duhovnicești ai bisericii Învierea Domnului, ne-am adunat în jurul altarului de care sunt legați de-a pururi, să gustăm din nou  bucuria comuniunii fraterne, pe care nimeni n-o poate lua de la noi. În miezul Liturghiei, la momentul sublim de maximă trăire euharistică, am văzut chipul părintelui Teofil transfigurat. În bobul de lacrimă ce-i umezise ochiul drept, se întrezăreau parcă dorul și speranța. Dor pentru ce a lăsat în urmă, dar și nădejdi înnoite pentru noua lucrare ce-i stă înainte, rod al ascultării depline în virtutea făgăduințelor asumate la călugărie, ca un vajnic ostaș în oastea Domnului.

         Căutător ale celor ce nu sunt din lumea aceasta, cuvioșia sa năzuiește mereu după lumina din fapte și din făpturi. Pe care o va afla deplin, la vreme rânduită, când Domnul cel iubitor de oameni va conferi răsplata iconomului înțelept slugii care nu și-a îngropat talantul, ci l-a făcut însutit roditor. Și va auzi glasul cel tainic al Nemuritorului Împărat, rostind șoptit verdictul cel mângâietor:

  • Preaiubite fiule Teofil, ți-am cunoscut râvna de-o viață în a mărturisi numele Meu înaintea oamenilor, cărora le-ai fost slujitor credincios pe pământ. De acum, vei oficia Liturghia cerească la Prestolul cel nefăcut de mână omenească, în ceata cuvioșilor părinți ce și-au ținut bine dregătoria,învrednicindu-se de îndoită cinste! Fericit ești, bine-ți va fi, intră întru bucuria Domnului tău!

         Și atunci, o lacrimă ca de foc, ivită din străfundul ființei, se va prelinge lin, ca o pregustare a împărtășirii din lumina cea neînserată a Împărăției eterne.

         În loc de epilog, să-mi fie îngăduit a reda un fragment tulburător dintr-o scrisoare destinată părintelui Teofil, înmânată în primăvară de un creștin anomim, pe aeroportul Avram Iancu din Cluj-Napoca, chiar înaintea zborului către noul post misionar din Peninsula Iberică, într-o sinuoasă curbă a destinului său personal. Conținutul scurtei epistole a devenit public, constituindu-se într-un atipic rămas bun sau, dacă vreți, duiosul cântec de lebădă al arhimandritului Teofil. Venit acasă pentru puțină vreme, deunăzi, la finalul slujbei de hram, a rostit cu profundă emoție un mesaj, ca o îmbrățișare caldă a tuturor celor prezenți și a multor binefăcători, știuți și neștiuți, din răstimpul sfertului de secol de osteneli monahale petrecut pe muntele Petridului:

         Îngerii au plâns deasupra Cheilor Turzii, iar din lacrimile lor căzute pe pământ s-a ridicat Mănăstirea Schimbarea la Față, unde un OM ales de Dumnezeu a fost trimis pentru a se ruga neîncetat pentru noi toți. Acum îngerii zâmbesc, iar zâmbetele lor se transformă în cele mai frumoase stele, care, împreună cu acest OM, Luceafărul lor, merg să se roage și să aducă PACE și LINIȘTE în sufletele altor oameni. Să nu ne uitați și să ne purtați în rugăciuni!

         Vă mulțumim, Părinte DRAG!  

 

P.S.

         Dedic acest text omagial părintelui iubitor de Dumnezeu la împlinirea vârstei de 45 de ani. Pe care îi doresc să fie plini, buni și spornici, cu binecuvântarea Cerului!

         La mulți ani, padre Teofil!

 

 

 

  1.                                                         Dorin Sas

                                                        Parohia Sf. Mărturisitori Valdemoro (Spania)

Pin It

Add comment

Regulile de baza pentru a face comentarii pe site
1. Nu folositi cuvinte obscene. Folosirea lor va duce la: modificarea comentariului, stergerea lui, respectiv, blocarea IPului celui care posteaza, in functie de gravitate.
2. Nu afisati linkuri catre site-uri obscene sau virusate.
3. Nu comentati numai de dragul de a comenta (fara spam).
4. Comentariile dumneavoastra vor fi aprobate de catre un administrator in cel mai scurt timp.


Security code
Refresh