La Centenar, cu talpa țării!

Sătul și intoxicat cu cuvinte ca centenar, unire, popor, nație etc., singurul lucru care mi-a salvat Centenarul a venit din păturile de jos ale românilor. Considerate de jos de cei care, scăpați din comunism ca sârma-ndoită din elastic, au clasificat astfel acest popor.

În antiteză, în ochii mei, țăranii ne-au salvat. Țăranii de azi, muncitorii de azi, le-au dat o lecție intelectualilor, prietenii mei, prin același mod simplu prin care acum 100 de ani s-au adunat, cu pași grei, târșiți de încălțările nepotrivite, prin tină și zloată până la Mecca poporului românesc. Pentru că, dincolo de cuvintele desuete, pentru unii, poporul român este religie. Singura care justifică această epifanie, de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.

Atunci acest Hristos care avea trupul frânt în trei, cinci sau șapte provincii, s-a înfățișat magilor de la Budapesta, Viena, și București, afirmându-și o identitate și luîndu-și soarta în mâini, după îndemnul doctorului Ioan Rațiu ce a declamat un adevăr pus și de comuniști pe prima filă a Statului UTC: „Existența unui popor nu se discută, ci se afirmă”. Da, puteți considera că e blasfemie alăturarea lui Iisus de poporul român, despre care noi, chiar noi, spunem că e un popor de hoți, de lași, de proști. Le spun celor care cred asta să își facă autocritica în altă parte...

Da, e blasfemie să alătur numele Rațiu de UTC, dar ce altceva e istoria noastră decât amestec de noroi și sânge, decât amalgam de sacru și profan, decât ceafă călcată cu piciorul și pumn ridicat?

Sute de intelectuali au consumat fonduri guvernamentale, județene și locale, publicând cărți, editând albume, organizând expoziții sau spectacole. Sume imense s-au consumat într-o greșită înțelegere a termenului „afirmare” a doctorului Rațiu. Nu îi condamn, le respect munca, dar îi compar cu „talpa țării”. A venit fostul negociator șef al României, Vasile Pușcaș, o somitate, să vândă peste tot o carte de Centenar, cu 200 și /sau 400 de lei, dacă vrei să fie învelită în tricolor... Câți dintre voi, dragi români contemporani cu mine vă permiteți o astfel de achiziție? Nu se pune problema că n-ați dori-o, o carte eveniment, documente și fotografii inedite, sursă de cultură autentică. Dar...

Nu am cum să nu lăcrimez, tăcut și trist, când văd moroșeni plecați la vale cu căruța, cu ștraful, împodobite în trei culori primare, prea țipătoare, ca toată nația asta atât de decentă. Atât de valoroasă și vie, la 100 de ani, ca la majorat... Au trecut prin Turda frumos, în strai autentic, de sărbătoare, mirosind dulce a animale și a furaje. S-au oprit din a lor grabă, înfrigurați, pentru a ne strânge mâna, a ne îmbrățișa și bate, frățește, pe spate, ca într-un flash-mob regizat de tinerii noștri IT-iști. Au purces, apoi, mai departe, ducând și steagurile noastre cu ei. Au devenit, onoare pentru noi, și solii noștri!

M-am cutremurat când, rușinoși și cu bun simț cum îi știm, mi-am văzut moții, urmașii moșilor și strămoșilor mei, de la Lupșa, de unde sunt ambii părinți ai mei. Au plecat cu pas greu, bolovănos, de parcă l-am văzut pe tata – fie-i țărâna ușoară – spre Alba. Cu steagul sus. Modești, nu vroiau să epateze cu nimic. Deși istoria, moșii și strămoșii lor, le-o permiteau. Acum 100 de ani, drapelul delegației de la Lupșa, de pe valea auriferului Arieș, era împodobit cu un mănunchi de busuioc. Pentru Boboteaza ce avea să vină!

Gesturi simple, ca îndemnul lui Avram Iancu, care-a spus doar: „- No, Gata? No, hai!”

Ați înțeles ideea, exemplele ar putea continua.

Restul e sudoare, tăcere și speranță, pentru-a noastră țărișoară! Doamne, ocrotește-i pe români!